
A fost odata ca niciodata
Era odata o padure mare si deasa, asa de mare cu greu reuseai sa te strecori prin ea, putini oameni au reusit sa o stabata si sa se mai intoarca si inapoi. Si padurea asta era plina de copaci de tot felul, de flori care mai de care mai colorate, paseri din cele mai felurite.
Intr-un loc umbros unde razele soarelul ajungeau cu greu, la radacina unui pin inalt, printre frunze uscate se zarea cu greu o palarie lucioasa, maronie cu cativa solzi albiciosi pe ea, nu era nici tanara nici prea batrana, altii ar fi spus ca era numa buna. Celelalte ciuperci o numeau Amanita pantherina iar animalele se fereau de ea, pentru ca in padure se zvonea ca numai o bucatica din ea mancata si gata erai in alta lume, nu mureai dar nu mai erai om cat mai traiai.
Si Amanita p. a noastra era vara buna cu Amanita muscaria, pe care nu o avea la suflet pentru ca spre deosebire de ea Muscaria era ciuperca rosie frumoasa, curtata si apreciata pentru ale ei calitati. Dar Pantherina se obisnui cu statu de ratusca cea urata a Amanitelor si isi ducea ea asa viata la radacina stejarului, se bucura de ploi se intrista la vederea razelor soarelui.
Tocmai in cealalta parte a padurii langa un stejar batran erau ciupercile bune, cele din neamul Boletus si dintre toate imparat peste ele era Hribul, o ciuperca mare cu piciorul alb, gros şi cu pălăria brună-gălbuie recunoscuta pentru aroma si mirosul ei placut in lume.
Fusese nunta mare cand imparatul Hrib se insura cu o prea frumoasa ciuperca, cu Pitarca. Nu la mult timp dupa nunta Pi
tarcai ii veni sorocul si veni pe lume intaiul nascut al imparatului. Cum aparu sporul, Hrib si Pitarca ii facura culcus racos si umbros cu apa din belsug la radacina stejarului.
Dar intr-o zi cand Hrib era dus prin imparatie iar Pitarca atipi doar pentru cateva secunde, o blastemata de Cojoaica, pasare cu ciocul lung se apleca dupa un vierme si prinse in ciocul ei si sporul cel mic. Pasarea zbura apoi prin padure cand o furtuna se porni si in vijelia sa vantul lu sporul dupa ciocul Cojoicai si il duse, departe departe chiar langa un fag inalt.
Sporul nestiind ce i s-a intamplat dar gasind un culcus bun si racoros in padurea de fag se gemui bine si incepu sa creasca. La inceput tanzi dupa ai lui parinti dar apoi aproape ca ii uita. Si cum apa era din belsug, ca doar ploua de aprope 2 zile fara oprire, Amanitele noastre ocupate cu cheful de nunta a Muscariei nici nu observasera un nou venit in curtea lor.
Toata lumea se bucura si petrecea numai Pantherina era trista si plangea dar printre lacrimi si amaraciune razi o ciudatenie, parea a fi o ciuperca dar nu avea picior alb si zvelt ci o parca era o buturuga, volva ii lipsea iar palaria ce sa mai spui de palarie era groasa si fara pic de luciu. Asa ca Pantherica se apropie si ii zise " De ai mai aparut si tu caraghiosule?". Caci daca era ceva la care Pantherina se pricepea cu varf si indesat era la ai persifla pe cei din jur si cum il vazu pe Boletino, caci asa se numerea sporul nostru, ii trecu orice urma de amaraciune si se apropie.
Indata se apucara de povestit si Pantherina afla ca Boletino nu e o ciuperca oarecare ci ca se pregatea a deveni belfer si simti ca era ceva in el ce trebuia descoperit si cercetat.
Nu trecu mult si cele doua cipurerci ale noastre incepura sa fie nedespartite si parca erau doar ei doi intr-o lume a lor. Boletino era fermecat de jovialitatea, inflacararea si darzenia Pantherinei. Iar ea nu isi mai putea scoate din minte zambetul lui inocent, nu de fiece data, era un zambet care cu adevarat iti saruta sufletul.
Intr-un loc umbros unde razele soarelul ajungeau cu greu, la radacina unui pin inalt, printre frunze uscate se zarea cu greu o palarie lucioasa, maronie cu cativa solzi albiciosi pe ea, nu era nici tanara nici prea batrana, altii ar fi spus ca era numa buna. Celelalte ciuperci o numeau Amanita pantherina iar animalele se fereau de ea, pentru ca in padure se zvonea ca numai o bucatica din ea mancata si gata erai in alta lume, nu mureai dar nu mai erai om cat mai traiai.
Si Amanita p. a noastra era vara buna cu Amanita muscaria, pe care nu o avea la suflet pentru ca spre deosebire de ea Muscaria era ciuperca rosie frumoasa, curtata si apreciata pentru ale ei calitati. Dar Pantherina se obisnui cu statu de ratusca cea urata a Amanitelor si isi ducea ea asa viata la radacina stejarului, se bucura de ploi se intrista la vederea razelor soarelui.
Tocmai in cealalta parte a padurii langa un stejar batran erau ciupercile bune, cele din neamul Boletus si dintre toate imparat peste ele era Hribul, o ciuperca mare cu piciorul alb, gros şi cu pălăria brună-gălbuie recunoscuta pentru aroma si mirosul ei placut in lume.
Fusese nunta mare cand imparatul Hrib se insura cu o prea frumoasa ciuperca, cu Pitarca. Nu la mult timp dupa nunta Pi
Dar intr-o zi cand Hrib era dus prin imparatie iar Pitarca atipi doar pentru cateva secunde, o blastemata de Cojoaica, pasare cu ciocul lung se apleca dupa un vierme si prinse in ciocul ei si sporul cel mic. Pasarea zbura apoi prin padure cand o furtuna se porni si in vijelia sa vantul lu sporul dupa ciocul Cojoicai si il duse, departe departe chiar langa un fag inalt.
Sporul nestiind ce i s-a intamplat dar gasind un culcus bun si racoros in padurea de fag se gemui bine si incepu sa creasca. La inceput tanzi dupa ai lui parinti dar apoi aproape ca ii uita. Si cum apa era din belsug, ca doar ploua de aprope 2 zile fara oprire, Amanitele noastre ocupate cu cheful de nunta a Muscariei nici nu observasera un nou venit in curtea lor.
Toata lumea se bucura si petrecea numai Pantherina era trista si plangea dar printre lacrimi si amaraciune razi o ciudatenie, parea a fi o ciuperca dar nu avea picior alb si zvelt ci o parca era o buturuga, volva ii lipsea iar palaria ce sa mai spui de palarie era groasa si fara pic de luciu. Asa ca Pantherica se apropie si ii zise " De ai mai aparut si tu caraghiosule?". Caci daca era ceva la care Pantherina se pricepea cu varf si indesat era la ai persifla pe cei din jur si cum il vazu pe Boletino, caci asa se numerea sporul nostru, ii trecu orice urma de amaraciune si se apropie.
Indata se apucara de povestit si Pantherina afla ca Boletino nu e o ciuperca oarecare ci ca se pregatea a deveni belfer si simti ca era ceva in el ce trebuia descoperit si cercetat.
Nu trecu mult si cele doua cipurerci ale noastre incepura sa fie nedespartite si parca erau doar ei doi intr-o lume a lor. Boletino era fermecat de jovialitatea, inflacararea si darzenia Pantherinei. Iar ea nu isi mai putea scoate din minte zambetul lui inocent, nu de fiece data, era un zambet care cu adevarat iti saruta sufletul.





